Relaţia mea cu puterea a început în forţă. Imediat după revoluţie am ajuns în fruntea mişcării studenţeşti din facultate unde am organizat greve, manifestaţii, am dat afară profesori, am restructurat programa de învăţământ, am negociat la guvern cu mai-marii vremii. M-am luat la trântă cu puterea pentru a schimba cât mai mult, cât mai repede şi cât mai profund. Aveam 20 de ani şi puterea de a schimba destine. Mă mânau entuziasmul şi convingerea fermă că reţeta binelui comun mi-e scrisă pe frunte şi orice reprezentant al vechiului sau noului regim care nu citea suficient de repede trebuia îndepărtat din peisaj. Griul nu făcea parte din portofoliul meu cromatic. Lumea era formată din buni şi răi, noi şi ei.

După câteva luni am înţeles că puterea are mai multe chipuri. Şi că cel mai perfid, şi adesea cel mai redutabil e cel care nici nu se vede. Toate schimbările pe care le reuşiserăm în cursul primului an de după revoluţie începuseră, spre sfârşitul lui, să fie înmuiate, „adaptate” sau chiar eliminate. Profesorii pe care îi dăduserăm afară erau discret dar consecvent reintegraţi într-un fel în care să nu li se dea uşor de urmă: alte facultăţi, alte posturi, alte cursuri. Maşinăria care deţinuse puterea se reorganiza şi se reinfiltra în sistem. Atunci am văzut prima dată oameni dispuşi la orice ca să rămână la putere.

 

Articolul integral: aici http://www.cosminalexandru.ro/2011/10/puterile-mele

. Orice individ cu pretenții de șef ar avea multe de învățat din acest text. Chiar și cei cu experiență ... sau în cazul unora .. mai ales ei!