Mircea Badea spunea într-o emisiune recentă că la noi, succesul este aproape în toate cazurile unidirecțional. Succesul în România, pentru cei mai mulți înseamnă doar să ai bani. Asta înseamnă să ai succes. Nu contează ce faci, cu cine ... ai bani, ai success.

M-a pus puțin pe gânduri. Nu pentru că ar fi neadevărat. Mai degrabă pentru că văd în jurul meu asta, zilnic. Mă sperie faptul că, până la un punct, rezonez cu această părere, deși încerc zilnic cât pot și alături de cine pot, să promovez altceva. Dar e clar - orice am promova eu și alți prieteni / colegi / cunoscuți - promovăm așa cum înțelegem noi lucrurile, uneori subiectiv ... alteori poate chiar unidirecțional și nu acceptăm că poate nici noi nu deținem adevărul absolut.

Din când în când, mai urmăresc discursuri de politicieni. Nu de pe la noi, sunt puține aici discursurile care au substanță (fără un populism cras). Și în 99% dintre cazuri, rămân doar discursuri. La fel este peste tot, dar nu pot să nu observ cum, de exemplu, în majoritatea discursurilor importante din SUA, educația este subiectul central. Aud în România, de când mă interesează pe mine câtuși de puțin educația (adică de prin 2000, prin clasa a X-a), că „Educația este și trebuie să fie o prioritate națională”. Frumos spus. Și adevărat. Educația este motorul care transformă o forță mecanică pură în energie. Este acel „ceva”, care transformă o societate. Evoluția educației este strâns legată de statutul „țară dezvoltată / subdezvoltată” a unei nații (în curs de dezvoltare e, din punctul meu de vedere, doar un mod diplomatic de a spune țărilor care au potenția).

De felul meu sunt un cinefil înrăit. Din când în când mai vizionez și documentare, care uneori îmi dau de gândit mult, alteori mă motivează să merg mai departe... Ultimul se numește „Waiting for superman” și ilustrează în detaliu personalizat (având totuși câteva elemente generale) sistemul de educație american. Problemele pe care le au, sunt foarte similare cu restul lumii, în școlile publice (despre sistem puteți afla mai multe aici).

Deși e un sistem relativ nou (SUA și-a câștigat independența prin jurul anilor 1780), nu este atât de rigid. Se fac multe experiențe, iar documentarul despre care vă spuneam și pe care vi-l și recomand, descrie una dintre aceste experiențe. Ca rezumat foarte sintetic: o profesoară cu fabuloasa vechime de 3 ani în sistem, este numită într-o funcție importantă, pentru a pilota încercarea de a rezolva o problemă gravă. Politicul și-a dat mâna pentru a încerca să găsească o soluție. Și spre deosebire de noi, care avem pact pe educație, dar ne batem joc în ultimul hal și de sistemul educațional și de cercetare, investind în tot felul de tâmpenii complet inutile, ei încearcă. Chiar dacă probabil și acolo există destule interese meschine. Și încă un lucru important, observat chiar și în documentar: SUA nu este nici pe departe în locuri deosebit de fruntașe în matematică de exemplu ... dar au încredere. Așa sunt educați... Mulți dintre noi nu mai investim nici măcar în speranță ... și asta ne face mult rău.

Văd multe asemănări între sisteme, una în special, legată de un subiect fierbinte astăzi - rezultatele dezastruoase la BAC-ul de anul acesta. În general, dacă o școală dă rateuri grosolane, vina este dată pe elevi, pe anturajul acestora, pe condițiile meteo sau pe praful din deșert. Orice, numai să nu vină vorba de profesori. Situația stă exact invers zic eu, extrem de des. Poți investi în viitorul țării tale, încurajând copiii să-și urmeze visele. Visele care nu fac diferența între cei cu bani și cei fără bani. Visele care dau încredere și forță de muncă. Sunt atât de sătul de părinți care înțeleg că datoria lor este cea de a impune un curs în viață copiilor și nu cel de a-i încuraja să-și urmeze visele, fără să le pese de ceea ce simt „direcționații”, considerându-i imaturi și insuficient de pregătiți să dea piept cu viața ...

Nu contest, ca și popor ne-am crescut așteptările. Și astfel, am ajuns la situația de astăzi, unde toată lumea are diplomă de liceu și cel puțin o facultate în curs. Sistemul e deosebit de îngust. De ani de zile se bazează pe aceleași păreri înguste, trecute prin rotație la cârmă și făcând experimente cu termen de valabilitate în cel mai bun caz de 2 ani. Strategii pe termen mediu ... din vorbe. Strategii pe termen lung? Coerență? ultimele 2 sunt de fapt niște concepte abstracte, imposibil de înțeles pentru erudiții academicieni, care-și plimbă avizatele păreri în mediul politic românesc și dau din condei pe ordonanțe și directive menite să le testeze de cele mai multe ori părerile proprii. Uneori chiar combătute (evident cu timiditate) de puținii consilieri angajați pe bază de competență și nu la comandă politică.

Ce-i mai trist e că noi în țară considerăm elevii și studenții de cele mai multe ori niște mingi în care trebuie să pompăm aer, astfel încât să-și poată îndeplini funcția (mai pe românește, niște paria și pierde-vară cărora trebuie să li se spună ce să facă, iar ei, asemeni unor roboți trebuie să execute). Cum naiba se face atunci, că în general studenții / elevii plecați la studii în străinătate sunt în prima jumătate a clasei lor de cele mai multe ori fiind chiar primii? Noi acceptăm explicația mediatică „avem un sistem de 2 lei” și nimeni nu zice nimic. 20 de ani de astfel de experiențe nu ne-au învățat nimic ... și mă refer doar la cele din educație, nu are rost să vorbesc despre alte erori capitale pe care politicienii le-au făcut / le fac. Și asta pentru că nimeni nu-i taxează. Rămâne în urmă câte o plasă, brichetă inscripționată, pereche de cizme, ulei, mici sau bere ș.a.m.d., primite înainte de alegeri și apoi uităm din nou pentru 4 ani că oamenii ăștia trebuie să ne ducă pe noi ca popor mai departe.

Școala are un rol esențial în formarea unei personalități. Dar nu poți face asta pentru toată lumea. Sistemul trebuie individualizat cât de mult se poate. Aici intervin profesorii. Care apropos ... au salarii de toată mizeria. Pentru că deh ... nu trebuie decât să formeze următoarele generații, viitorul poporului nostru.

Nu-mi propun să termin acest articol, pentru că mi-ar fi extrem de greu să trag o concluzie atât de generală. Problemele sunt multe, și nu poți să-ți dai cu părerea fără să pari un papagal, decât în cazul în care individualizezi, poate pe cicluri de studii ... cine știe, poate un următor aticol pe grădinițe ...

Pe principiul vrei un miracol? Ce înseamnă de fapt pentru tine un miracol? O mamă singură care are 2 job-uri pentru a-și putea înreține familia și își mai găsește timp să participe la ședințele cu părinții sau să-și ducă la o plimbare copiii? Sau, asemeni multora, să ajungi ca personajele mondene de astăzi și să dai bulioane de arginți pe lucruri inutile, „pentru ca să vorbească dușmanii de tine și să poată dă ciudă”.

Vrei un miracol? Totul începe cu tine. Implică-te unde poți și nu fi indiferent. Dacă nu-ți pasă de tine, ar fi bine măcar să-ți pese de viitorul copiilor copiilor tăi ...

Bill Gates zicea la un moment dat > „The status quo can pe changed, but it takes a lot of outrage and a lot of good examples leading people to say yes, we can do this. We can show that this is different”. Sper și cred în acest lucru. Dar nu e suficient să fiu doar eu, nu e suficient să fim doar câțiva.

Sistemul nostru pare stricat și imposibil de reparat. Nu neg acest lucru. Dar ce putem face? Să așteptăm că poate la un momentdat cineva își va da seama că trebuie să ceară în numele nostru soluții și altcineva se va simți, iar astfel totul se va lumina? Misiunea ... viziunea ... valorile ... au vreo importanță?